Cu metroul bucurestean (partea a II-a)


Fata se uita urat la el, negriciosul intoarce capul sa isi ascunda un zambet satisfacut.
In tren, lume pestrita. Provinciali timizi cu papornite uriase – ecologice ce-i drept – care schimba trenul la Unirea, adolescenti cu casti pe urechi din care razbat ritmuri naucitoare care-i fac sa-si legene soldurile sau sa bata ritmul cu varful piciorului, corporatisti imbracati la costum / deux-piece si purtand genti de piele fina care ilustreaza importanta documentelor continute de ele (din categoria p&l reports, sales forecast, sales reports, market analysis, mission & vision si alte bulsituri americanesti) si care coboara pe la Victoriei si Aviatorilor (deh, downtown-ul bucurestiului de la o vreme incoace).
Ar mai fi de remarcat si categoria avizilor de lectura - ei au intotdeauna o carte pregatita si citesc din ea fie ca gasesc un loc sa se aseze, fie ca stau cu o mana spanzurata in curelusele de pe bara de sprijin si cu cealalta tin cartea si geanta. Slava domnului, de cand cu atatea oferte de carte din partea unor cotidiene sunt multi care citesc (carti) in metrou.
Apoi sunt cei care citesc ziarul – de obicei cel gratuit – impreuna cu vecinii lor care isi lungesc gatul sa vada si ei ceva, fie de jos in sus, fie de sus in jos, fie din lateral.

In ordine, avem apoi categoria cupluri model. Cuplurile model sunt cele care nu-si desprind ochii unul de la celalalt, se saruta (lung si cu ochii inchisi, pierduti) la fiecare 2 minute jumate, se tin de mana, si fie ca stau jos sau in picioare, trupurile lor se atrag ca doi magneti astfel ca stau lipiti ca gemenii siamezi. Cand unul dintre ei coboara, despartirea e mai ceva ca in filmele indiene. Cu catva timp inainte sa ajunga trenul in statie, pupaturile (zgomotoase) se indesesc, ochii usor inlacrimati capata o expresie tragica iar din soaptele lor razbat nume de alint ca « pisi », « iubi », « mutziloi », « inimioara », « ratza » si formule de despartire personalizate in fel si chip. Cel care coboara in statie ii face semn cu mana prin geam celui care ramane si se uita lung, cu un zambet pierit, dupa tren, de parca ar pleca pe front.

Sunt apoi cei care vorbesc tot timpul la telefon. Cu voce tare, ne impartasesc crampeie din viata profesionala sau particulara si nu se sfiesc sa se comporte ca si cand ar fi singuri fata in fata cu persoana cu care stau de vorba.

In dimineata asta sunt bine reprezentate toate categoriile. Trenul pleaca din statie si negriciosul cu tricou mulat pe piept repeta figura cu pravalitul peste blonda scunda si ii de data asta ii reuseste de minune: o calca pe picior. Piciorul incaltat cu o sandaluta ce se tine intr-o curelusa cat o spaghetta. Ma stramb eu de durere in locul ei. Ea se-ntoarce si plina de curaj striga la el « da’ fii domne atent, e a doua oara cand se-ntampla » la care el razand ii spune « scuze, asa e la metrou » si fiindca ea continua sa protesteze, se supara si o admonesteaza pe ton grav : « eeeei, atuncea incalta-te cu ceva, nu vezi ca esti in picioarele goale ? »

Cu metroul bucurestean (partea I-a)

Ora 8.20 dimineata. Ma indrept spre metrou ca in fiecare dimineata la ora asta si pe masura ce ma apropii de statie zeci de oameni din toate directiile mi se alatura; umar la umar inaintam, coboram scara lunga - eu cu multa grija, am un cosmar in care eu cad pe scari si in rostogolire imi rup o mana sau un picior - altii topaind, coborand trepte din doua in doua, deh tineretea. Mirosul inconfundabil al metroului se insinueaza odata cu vantul puternic ce incearca sa ne smulga hainele de pe noi - e clar s-au intersectat doua trenuri in statie - ne ravaseste parul proaspat aranjat (noua, domnitelor, hmm, rectific, poate si domnilor) si ne face sa intram caraghios spre aparatele de taxat, cu pieptul inainte si luptandu-ne cu curentii puternici de aer. Asteptam rabdatori sa ne vina randul, tacanitul cartelelor introduse in aparat combinat cu rotirea seaca a barelor ce permit accesul in statie e deja un zgomot familiar.

Trecem de aparate. Unii dintre noi verifica cu coada ochiului daca "s-a bagat" ziarul Ring sau Compact - whatever. Daca da, se creeaza o mica busculada, in trecere toti intind mana grabiti spre teancul de ziare " pardon, poftiti va rog, multumesc" - in final toata lumea multumita.

Coboram scara cu pas de defilare, in ritm sacadat si egal, accentuat de tocurile domnitelor ce pasesc cu grija sa nu alunece pe gresia treptelor. Ma uit in jur si iar constat ca sunt mai multe femei decat barbati. Sa fie oare din cauza faptului sa sunt mai multi barbati care merg cu masina decat femei? Posibil. Ajungem pe peron si grupul compact de pe scari se rareste pe masura ce inaintez spre vagonul din fata. Fiecare se plaseaza strategic cam in dreptul usii care ii va lasa cat mai aproape de scara ce-i duce la suprafata. Ma uit la cele doua cadrane din capatul peronului ce indica timpul scurs de la plecarea ultimului tren si ora. A trecut un minut si douazeci de secunde si peronul e plin de parca ar fi trecut o jumatate de ora. Deh, ora de varf.

Ma uit pe monitoarele suspendate de-a lungul peronului unde se deruleaza in tacere imagini colorate cu cele mai frumoase insule din lume. E buna treaba asta, timpul trece mai usor. O pala de vant racoros cu miros de cauciuc si plastic ravaseste ziarele deschise ale celor ce-asteapta. Vine. Se aude si un scrasnet indepartat, de parca cineva ar lucra la polizor, undeva in departare. Pala de vant se transforma intr-un curent de aer si directia din care vine trenul se lumineaza usor. Lumea care sta pe scaunele de asteptare se ridica. Ma uit la ceas. Au trecut 3 minute si 40 de secunde la plecarea ultimului tren. Trenul intra in statie parca rostogolindu-se de la mare inaltime si franeaza usor; se opreste. Dupa o scurta ezitare, se activeaza cu un tiuit butoanele de la care poti deschide usile. Lumea dinauntrul trenului iese (putina) in timp ce cei din statie asteapta rabdatori sa poata intra. Intru si eu. Caut un loc in picioare in fata scaunelor. Nu imi place sa stau in usa sau la burduf. "Atentie, se inchid usile" spune vocea placuta din difuzor si beculetele rosii de deasupra usilor clipesc a avertisment. Trenul porneste cu un zvac. Un tanar tuciuriu, cu maieu mulat perfect pe abdomen si cu bratele ca popeye marinarul se dezechilibreaza si aproape ca pica peste o tanara blonda si scunda.

Momentul perfect al unei seri fierbinti de vara

Rasfoind blogurile mele preferate ajung la Bon Chef si dau peste reteta de Margarita, una dintre bauturile mele preferate. Si gandul ma poarta inapoi catre una dintre serile mele de vara.

Soarele se lasa incet spre orizont scufundat in valuri rosiatice. Aerul e incremenit si fierbinte si tremura usor de caldura iar regina noptii isi ridica deja fruntea trimitindu-mi semnale parfumate spre terasa unde stau. O musca ametita de caldura se loveste bezmetica intr-un geam si bazaie suparata. Lumanari mari ard in vase de sticla imprastiind arome de vanilie si mosc.

Mi-e cald. Si mi-e sete. Seara se pregateste sa isi faca intrarea in scena si vreau sa o intampin cum se cuvine. Cu un cocktail. Da, dar oare ce sa fie? Ma concentrez foarte tare pe ideea asta de parca n-as sti ca am doua cockteiluri preferate si pe alea le fac invariabil cand am pofta de asa ceva.

"Margarita" zic. Si deodata vad in fata mea o plaja cu nisip alb, greu si cu consistenta cremoasa, valuri turcoaz si albastre, palmieri fosnind in vant; miroase a mare, a gratar de peste si fructe de mare tavalite prin ulei de masline cu un pic de usturoi. Miroase si a tigari de foi. Din departare se aude muzica intrerupta de zgomotul valurilor. Muzica creste in intensitate si deodata in jurul meu apar mariachi, cantand cu pasiune "Jalisco". Decorul se schimba si iata sunt intr-o hacienda cu pereti colorati in albastru, portocaliu si rosu, cu flori splendide ce se revarsa din toate partile. Tin in mana o cupa rece, aburita, cu marginile inmuiate in sare si sorb din ea in timp ce vantul fierbinte face palmierii sa fosneasca. Gustul e divin. Poarta in el toata esenta Mexicului. Combinatia de tequilla gold, grand marnier si suc de lime, totul amestecat bine in shaker cu gheata maruntita, este perfecta pentru o seara fierbinte. Si intalnirea cu sarea presarata pe marginea paharului este o surpriza si o revelatie, care te face sa te indragostesti iremediabil de Margarita.

"Sau Mojito"? ma intreb din nou revenind pe terasa mea. "Mojito" repet si iar miroase a tigari de foi si mariachi dispar iar in locul lor Buena Vista Social Club canta si imi incanta auzul cu ritmul lor usor taraganat si rugator, cu vocile un pic sparte si ragusite. Si sunt in Bodeguita del Medio intre peretii plini de mii de nume scrise in culori si deasupra mea se invarte lenes un ventilator urias .. Lumea in jurul meu soarbe cu paiul mojito din pahare mari, inalte pline de frunze de menta verde-inchis. O bautura ce iti incanta simturile cu prospetimea mentei zdrobite in mojar impreuna cu zaharul brun sau siropul de trestie, inecata apoi in rom cubanez, gheata si apa minerala. Numai buna sa stai pe terasa, sa privesti asfintitul rosiatic si sa sorbi din ea ascultand buena vista.

Margarita sau Mojito? Grea alegere.

Cel mai bun prieten al omului

De duminica dimineata am un gand care nu imi da pace. Mi s-a pus pata, cum se spune, sa cumpar / adopt un caine. Cei care ma stiu vor spune "iar?", si asta pentru ca am mai avut doua tentative de genul asta. De fapt mai mult decat "tentative" pentru ca de doua ori am mers pana-ntr-acolo incat am cumparat / adoptat catelul si l-am adus acasa unde a rezistat vreo doua zile. Insa de fiecare data mama mea a cedat nervos si mi-a spus scurt si verde-n fata "ori eu, ori catelul". Si cum catelul (o data un irish terrier si cealalta data un metis de grey hound) nu parea sa aiba aptitudinile necesare pentru a vedea de copilul meu zurbagiu sau pentru a calca, spala, gati, face curat ...va las pe voi sa ghiciti finalul.

Chestia asta se intampla cel putin acum 8 ani, daca nu si mai mult iar intre timp, datele problemei s-au mai schimbat. De exemplu, sambata seara spre duminica am ramas sa dormim in casa de la tara, cum facem de ceva timp incoace chiar daca nu avem inca tot confortul asigurat. Acuma, in paranteze fie spus, sunt indragostita de casa de la tara si as sta numai acolo, insa somnul peste noapte acolo imi ridica ceva probleme de siguranta, absolut fara motiv, desigur, doar pentru ca nu sunt obisnuita cu locul. Si stand eu in pat in dormitorul de la etaj si privind cerul si luna aproape plina si ascultand cu infiorare crescuta tot felul de busituri prin podul casei, fosnete, scartaieli si ciocaneli ciudate, am avut o revelatie.

"Imi trebuie un caine", mi-am zis. Cainele este - in afara de cel mai bun prieten al omului - cel mai bun sistem de alarma. Te anunta prompt daca se intampla ceva deosebit si nu trebuie sa mai stai cu urechile ciulite, gatul lungit si ochii dilatati incercand sa deslusesti sursa fiecarui zgomot. Si altfel dormi si tu ca omul linistit, fara sa iti pese ca vrabiile din podul casei viseaza urat si cad din pat.

Nici nu mi-a venit bine gandul asta si aproape ca m-am linistit. Singura problema parea sa fie din nou parerea mamei, care sta cu noi in continuare si, cum e toata ziua acasa spetindu-se cu treaba pentru noi, are drept de veto asupra acestei decizii.

Asadar, a doua zi, dupa o noapte in care am dormit pe apucate printre spaime provocate de zgomote ciudate si scenarii cu cainele familiei care ma apara de infractori am decis sa-i arunc mamei o vorba despre catelul visat.

Cred ca este cazul sa luam un catel" am spus si am continuat de frica sa nu aud raspunsul nedorit:"un catel ne-ar fi de mare folos cand stam in weekend la tara". Spre surprinderea mea raspunsul a sosit prompt, scurt si pozitiv "Da' sa fie dresat!" Sa pic jos de uimire. Aveam unda verde! O singura conditie: sa fie dresat! Pai asta-i problema? Dresat in acceptiunea mamei mele este sa stie sa ceara afara, la pipi, sa nu faca in casa. Om gasi noi un pui mai maricel.

Acum a aparut o alta problema. Ce rasa sa fie? Daca ar fi sa o multumesc pe mama, ar trebui sa imi iau bichon maltez, westie sau alta piticanie din asta. Dar nu prea ma vad descinzand la tara cu un puf alb cu ochi negri, latrator ce-i drept. Sigur ca nici varianta ciobanesc, lup, rotweiller samd care s-ar potrivi in decorul rustic de minune nu e buna, pentru ca in apartamentul de la Bucuresti bietul caine ar da in depresie. Si uite asa ajung la cainele meu de suflet, cainele care mi-a placut intotdeauna: Golden Retriever. Sunt asadar pe cale de a deveni stapana unui catel - va fi mascul - superb, ascultator, jucaus, vigilent si protector. Este ca voi avea un catel pe cinste?

Imi place ...

Swingul si jazzul, mai ales acolo unde saxul, trompeta si pianul au multe lucruri de spus. Ascult si imaginatia ma poarta in saloanele elegante ale anilor 20-30 cu a lor verva si lux ilustrate atat de bine in Marele Gatsby; imi suna in urechi clinchetul de cupe de cristal in care se revarsa sampania, rasetele frivole ale doamnelor cu rochii charleston si port-tigaret elegant intre buzele rosii.

Imi place insa si Anglia rurala, cu gazoane verzi impecabile, cer noros si case de caramida cu cercevele albe la geam, asa cum am cunoscut-o in Bosham, langa Portsmouth. Ma imaginez traind acolo intr-o "cottage" inconjurata de verdeata si flori, cu camere joase, cu barne din lemn pe tavan si un lampadar aprins galben-roscat in miezul zilei innorate; cu huse inflorate pe fotolii, foc in semineu si ceai cu lapte aburind in cesti cu floricele (roz si verzi negresit).

Imi place sa stau in pat sambata dimineata si sa nu ma grabesc foarte tare sa ma dau jos. Daca e innorat si frig afara iar lumina zilei e filtrata de perdeaua groasa si in dormitor e aprinsa veioza, e si mai bine. Si daca mai ma uit si la un film vechi la televizor, este dimineata ideala.

Imi place sa mananc la micul dejun chifle calde si crocante din faina alba si lapte, unse cu unt proaspat si sunca. Si imi mai place cand ne adunam seara cu totii in jurul mesei sau in sufragerie, la un pahar cu vin.

Imi plac restaurantul Bellini Universitate, libraria Humanitas Kretzulescu si Calea Victoriei in portiunea de la Odeon, Capsa, Casa Armatei si Hotel Bulevard. Biserica rusa (careia nu ii mai spune asa ..) Lipscaniul si vechiul bloc turn din capatul Caii Victoriei.
Mirosul de catifea uzata si praf din salile de teatru si candelabrele care se sting treptat cand incepe spectacolul. Fosnetul si rumoarea calda a salii ..

Dupa-amiezele incremenite de caldura torida vara si ploaia torentiala cu tunete si fulgere dupa arsita. Deschiderea campiei si lanurile de grau si floarea soarelui, cerul albastru intens de iulie.

Ador momentul in care ajung la destinatie in prima zi de concediu, mai ales dupa un drum lung, cu masina. Prima seara, in care obosit de atata drum, te relaxezi si iti spui: am toata vacanta in fata.

Sunt lucruri marunte care ne fac fericiti. Uneori, ajunge si simpla noastra imaginatie.

In port la Giurgiu

Vara asta fierbinte imi aminteste de o escapada de weekend petrecuta anul trecut prin august. Si imi face asa o pofta sa repet experienta! ...

Intr-o duminica de august am propus alor mei o mica escapada la Giurgiu, asta dupa ce citisem in Time Out ca se poate manca un minunat peste proaspat pe malul Dunarii.

Incursiunea de cateva ore s-a dovedit a fi o idee foarte buna. Cu toata caldura. Drumul pana la Giurgiu – strabatut lejer si fara graba in trei sferturi de ora – era pustiu. Cum dealtfel era si orasul care ne-a intampinat cu un aspect de oras pustiit de caldura ce parea abandonat in urma cine stie carei intamplari neasteptate. Totul era incremenit, pe strazi nu era nici tipenie de om iar putinele masini pe care le intalneam erau in majoritatea lor tot din Bucuresti.

Am oprit – dupa indicatiile GPS-ului acolo unde am crezut ca suntem foarte aproape de port; eram de fapt in Piata Ceasornicarului (un turn vechi cu ceas inconjurat de blocuri ceausiste, oribile) intr-un fel de centru al orasului. Portul – cum aveam sa constatam intreband angajatii unui bar – era mult mai departe. Ne-am urcat din nou in masina si am plecat. In drum, am trecut pe langa santierul naval Giurgiu, o darapanatura ce cu greu mai amintea de activitatea care trebuie sa se fi desfasurat aici in trecut. In fata, la strada, o cladire la fel de cazuta, purta cu mandrie demna de vremurile de mult apuse, stema Republicii Socialiste Romania prilej cu care ne-am amuzat ca de o ciudatenie pe cate altfel o vedeam mult prea des inainte si pe care memoria o inchisese undeva in adancurile arhivei cu amintiri. Am trecut si pe langa zona libera si brusc, dupa o curba, ne-a aparut in fata Dunarea si cateva vapoare ancorate la tarm. Imediat am zarit si cladirea restaurantului Perla, pe care dealtfel il cautam. Pe strada marginita de cheul Dunarii era la fel de pustiu ca in tot orasul.

Cand am coborat din masina, a fost ca si cum am fi intrat intr-un cuptor. Aerul tremura de fierbinteala si totul parea incremenit si pustiu. Atmosfera s-a animat un pic odata cu aparitia unei masini. Undeva infundat se auzea muzica de petrecere cu clarinet si orga, specifica nuntilor de provincie. In timp ce ne indreptam spre restaurant - unde vazusem cu placere ca se putea sta pe o terasa umbrita de tei batrani si umbrosi - din masina ce aparuse in peisaj au coborat doi tineri imbracati festiv, cu flori si cadouri in brate. In momentul urmator, usa restaurantului s-a deschis iar in strada au navalit acordurile muzicale pana atunci innabusite. Ne-am panicat un pic, crezand ca restaurantul ar putea fi inchis pentru nunta, insa salonul in cauza parea sa fie separat de locul vizat de noi. Totul s-a lamurit cand am intrat pe terasa si am constatat ca inauntru era inchiriat pentru nunta iar terasa era pentru clientii obisnuiti.

Ne-am uitat dupa locuri; cele mai bune pareau sa fie cele cu vedere la Dunare dar erau toate ocupate. Am gasit insa o masa intr-un colt al terasei, de unde eu vedeam totusi o felie de Dunare si chiar un vas frumos colorat in albastru ancorat la mal. Atmosfera era perfecta, mai mult decat imi imaginasem. Terasa era plina de lume, chelnerii forfoteau cu sticle de vin si bere brumate, de la gheata, gratarul sfaraia si mai presus de toate mirosea al naibii de bine a peste proaspat, bors de peste si a saramura si mujdei. Peste toate pluteau acordurile formatiei care in asteptarea nuntasilor isi acorda instrumentele si cantau scurte partituri de proba. Soarele arzator era filtrat – in locurile unde umbra copacilor nu ajungea – de umbrele mari, albe, din panza groasa. Din cand in cand, din cladirea mica si varuita in alb langa care stateam, si care ne-am dat seama mai tarziu, era o bucatarie de vara de unde veneau toate mirosurile apetisante pe care le simteam, veneau pale fierbinti de caldura si fum de gratar.

Era vara fierbinte, terasa de carciuma de port, peste proaspat si vin rece, umbra de tei batrani si miros de gratar, aer tremurand de fierbinteala, Dunarea si vapoarele ancorate la mal, era perfect pentru o dupa amiza de august petrecuta cu cei dragi.

Am plecat multumiti si cu promisiunea ca sigur vom reveni. Inainte sa pornim spre Bucuresti am facut un popas la barul din piata ceasornicarului unde ne-am delectat cu o inghetata buna in interior unde aerul conditionat foarte rece si muzica de blues ne-a inviorat dupa caldura molesitoare de pe terasa restaurantului.

Lucruri de care ne este frica

Azi a fost din nou cutremur. Magnitudine 5.5, n-am idee cat a durat dar am fost surprinsa sa aud unde a fost localizat epicentrul: in Marea Neagra. Adica nu era suficient ca avem cutremure cu epicentrul in Vrancea, trebuia sa ne diversificam, sa avem o alternativa adica nu vine cutremurul din Vrancea, nici o problema poate vine ala din Marea Neagra ...

Colac peste pupaza, un specialist (stim doar cu totii ca dupa cutremure apar la televizor niste specialisti, foarte prompti de altfel, care isi dau cu parerea despre eveniment) spunea foarte hotarat ca este binecunoscut epicentrul din Marea Neagra, si inca foarte activ, oare nu stim ca la 1901 a fost un cutremur devastator cu epicentrul fix acolo?! Am ramas perplexa si mi-am dat seama ca suntem, evident, niste ignoranti . Daca era atat de binecunoscut epicentrul din Marea Neagra si in plus foarte activ, de ce nu s-a vorbit despre el de cate ori s-au facut mese rotunde si emisiuni pe tema cutremurelor din Romania? In fine, am mai adaugat pe lista motivelor pentru care as pleca si maine din Bucuresti, inca unul si m-am gandit apoi cu amaraciune la cat de multe lucruri inspaimantatoare ne inconjoara pe noi oamenii.

Probabil daca cineva s-ar gandi sa faca un top al acestor lucruri - daca nu cumva s-a si facut deja - printre ele s-ar regasi frica de apa, de intuneric, de soareci si paianjeni, de avion, de viteza, de cutremur... Sunt instinctive, nu le poti controla, nu le poti opri, ne domina si ne acapareaza, ne blocheaza gandirea, ne fac picioarele sa tremure, chipurile ne devin palide si transpiratia apare broboane pe frunte; in acelasi timp organismul isi ascute toate simturile - narile se dilata ca sa adulmecam din ce parte vine primejdia, pupilele se dilata, urechile se ciulesc ca in fata unei primejdii de care trebuie sa te aperi. Toate aceste spaime au in spatele lor o frica mare, un numitor comun: frica de moarte. De fapt, ne temem de moarte.

In clipa in care simti leganarea pamantului si realizezi ca este cutremur esti instinctiv cuprins de frica. Eu una port in mine pentru toata viata zvarcolirea pamantului si zgomotul imposibil de descris ce a marcat seara de 4 martie 1977. Port in mine imaginile de cosmar pe care le-am vazut la scurt timp in noaptea aceea prin centrul Bucurestiului si pe care nu le pot uita.

Frica este dominatoare. Si sunt atatea lucruri de care ne este frica.

Turism de weekend

E vara. August de Bucuresti. Cald, foarte cald, extrem de cald, trotuarele absorb fierbinteala si o emana inapoi cu vreo 15 grade mai mult, in RATB nu e aer conditionat, in metrou naduseala celorlalti se simte in aer si se infasoara pe tine ca o perdea de baie uda; in masina proprie e mai bine dar daca ai norocul sa fie aglomerat zaci cu orele in trafic. Da, Bucurestiul pare mai aglomerat decat in verile trecute. Se goleste brusc in weekend si se anima la fel de brusc lunea dimineata. Mass media trambiteaza ca din cauza crizei s-a intensificat turismul de weekend. Autostrada spre mare se umple vinerea la pranz de mii de masini care isi poarta posesorii si familiile lor catre litoral pentru doua zile in care vor face plaja si baie sub un soare extrem de nociv, pe un nisip si intr-o mare oribil de murdare, vor manca alimente dubioase si fementate pregatite cu multe condimente ca sa nu se simta, vor plati de multe ori peste pretul meritat si vor inghiti si privirea scarbita a chelnerului la vederea unui bacsis prea mic. Vor scoate bani din buzunare pentru sezlong, umbrela, beri, sucuri, apa, inghetata lu' ala micu, banana (aia de plimbat pe apa, nu de mancat), floricele, saorme, pizza, porumb fiert si cate si mai cate. Vor sta la soare in exces, sa se bronzeze in doua zile cat altii in doua saptamani, vor face arsuri, se vor trata cu iaurt, vor suferi. Se vor plimba cu gondola, sau cu trasura, sau cu trenuletul, unii mai norocosi vor merge in discoteca, altii doar pe faleza. Vor inainta cu greu prin marea de oameni la fel ca ei, isi vor trage coate unii altora, uneori intentionat, cu ciuda si obida. Si va veni momentul sa plece spre casa. Cu buzunarele goale, unii vor uita chiar sa pastreze bani pentru taxa de pod, de autostrada si de-o apa lu' ala micu. Vor face 8 ore pana acasa si a doua zi vor povesti prietenilor ce tare a fost in weekend la mare. Vor strange cureaua o saptamana-doua, vor ramane restantieri (in continuare) la intretinere, la rata de la banca, dar asta nu va conta, amintirile de un weekend pe litoralul romanesc le vor tine de cald la iarna.

Si in timpul asta adorabila doamna Udrea se straduieste sa ne convinga sa facem turism in Romania. Probabil in timp ce domnia sa se bronzeaza la Saint Tropez ...