Cel mai bun prieten al omului

De duminica dimineata am un gand care nu imi da pace. Mi s-a pus pata, cum se spune, sa cumpar / adopt un caine. Cei care ma stiu vor spune "iar?", si asta pentru ca am mai avut doua tentative de genul asta. De fapt mai mult decat "tentative" pentru ca de doua ori am mers pana-ntr-acolo incat am cumparat / adoptat catelul si l-am adus acasa unde a rezistat vreo doua zile. Insa de fiecare data mama mea a cedat nervos si mi-a spus scurt si verde-n fata "ori eu, ori catelul". Si cum catelul (o data un irish terrier si cealalta data un metis de grey hound) nu parea sa aiba aptitudinile necesare pentru a vedea de copilul meu zurbagiu sau pentru a calca, spala, gati, face curat ...va las pe voi sa ghiciti finalul.

Chestia asta se intampla cel putin acum 8 ani, daca nu si mai mult iar intre timp, datele problemei s-au mai schimbat. De exemplu, sambata seara spre duminica am ramas sa dormim in casa de la tara, cum facem de ceva timp incoace chiar daca nu avem inca tot confortul asigurat. Acuma, in paranteze fie spus, sunt indragostita de casa de la tara si as sta numai acolo, insa somnul peste noapte acolo imi ridica ceva probleme de siguranta, absolut fara motiv, desigur, doar pentru ca nu sunt obisnuita cu locul. Si stand eu in pat in dormitorul de la etaj si privind cerul si luna aproape plina si ascultand cu infiorare crescuta tot felul de busituri prin podul casei, fosnete, scartaieli si ciocaneli ciudate, am avut o revelatie.

"Imi trebuie un caine", mi-am zis. Cainele este - in afara de cel mai bun prieten al omului - cel mai bun sistem de alarma. Te anunta prompt daca se intampla ceva deosebit si nu trebuie sa mai stai cu urechile ciulite, gatul lungit si ochii dilatati incercand sa deslusesti sursa fiecarui zgomot. Si altfel dormi si tu ca omul linistit, fara sa iti pese ca vrabiile din podul casei viseaza urat si cad din pat.

Nici nu mi-a venit bine gandul asta si aproape ca m-am linistit. Singura problema parea sa fie din nou parerea mamei, care sta cu noi in continuare si, cum e toata ziua acasa spetindu-se cu treaba pentru noi, are drept de veto asupra acestei decizii.

Asadar, a doua zi, dupa o noapte in care am dormit pe apucate printre spaime provocate de zgomote ciudate si scenarii cu cainele familiei care ma apara de infractori am decis sa-i arunc mamei o vorba despre catelul visat.

Cred ca este cazul sa luam un catel" am spus si am continuat de frica sa nu aud raspunsul nedorit:"un catel ne-ar fi de mare folos cand stam in weekend la tara". Spre surprinderea mea raspunsul a sosit prompt, scurt si pozitiv "Da' sa fie dresat!" Sa pic jos de uimire. Aveam unda verde! O singura conditie: sa fie dresat! Pai asta-i problema? Dresat in acceptiunea mamei mele este sa stie sa ceara afara, la pipi, sa nu faca in casa. Om gasi noi un pui mai maricel.

Acum a aparut o alta problema. Ce rasa sa fie? Daca ar fi sa o multumesc pe mama, ar trebui sa imi iau bichon maltez, westie sau alta piticanie din asta. Dar nu prea ma vad descinzand la tara cu un puf alb cu ochi negri, latrator ce-i drept. Sigur ca nici varianta ciobanesc, lup, rotweiller samd care s-ar potrivi in decorul rustic de minune nu e buna, pentru ca in apartamentul de la Bucuresti bietul caine ar da in depresie. Si uite asa ajung la cainele meu de suflet, cainele care mi-a placut intotdeauna: Golden Retriever. Sunt asadar pe cale de a deveni stapana unui catel - va fi mascul - superb, ascultator, jucaus, vigilent si protector. Este ca voi avea un catel pe cinste?