Cer prea mult?

Sa plece iarna.

Sa nu mai simt gerul naprasnic muscandu-ma de barbie, inghetandu-mi intr-un rictus stupid maxilarele, jupuindu-mi mainile ce cauta infrigurate manusile.

Sa vina vara.

Sa fie cald si mustele sa bazaie plictisite. De undeva, sa se auda cantand in surdina Jean Moscopol sau Ada Falcon. Soarele cald, cald, sa intre in camera prin lamele oblonului asezand gratare de lumina pe pereti. Prin dara de soare sa joace firicele de praf. Sa stau toropita intr-un fotoliu si sa privesc printre gene pe fereastra spre coroana umbroasa a nucului ce nu isi misca nici o frunza.  Sa miroasa a tocanita cu marar proaspat, a ardei copt si a gratar.

Sa plece iarna.

Sa nu-mi mai fie groaza sa cobor trepte pline de gheata. Sa nu imi mai indes gluga imblanita pe cap, sa nu imi mai pun pulovere pe mine si o pereche de sosete in plus in picioare. Sa nu mai privesc copaci desfrunziti, nori negri ce atarna zile-n sir pe cer si gradini pustiite si triste.

Sa vina vara.

Sa bag lopata in pamantul reavan si sa dau de rame roz si grase. Gargaritele si ochiul domnului sa se plimbe pe frunzele verzi si zvelte. Sa miroasa a iarba tunsa proaspat si sa ma feresc de o albina mult prea zeloasa in timp ce incerc sa culeg cirese zemoase.

Sa merg pe o plaja pustie si sa zac la soare pe nisipul fierbinte; valurile sa fosneasca lenes pana adorm. Sa miroasa a sare si a peste si pescarusii sa dea tarcoale tipand ascutit.

Sa vina vara.

NU

Am invatat sa spun NU.

Mi-a luat ceva timp, trebuie sa recunosc. Au trecut vreo 40 de ani – hai, fie, mai putin, cand eram mica probabil ca stiam foarte bine sa zic cuvantul asta.

Pana acum ceva timp mi-era greu sa refuz un om. Chiar si un om care ma enerva cu insistenta lui, imi cerea sa fac prea mult sau chiar sa muncesc pentru el ca dupa aceea sa primeasca toate laudele si recompensele.

Mi-era greu sa spun NU chiar daca era “NU pot”, “NU vreau”, “NU sunt de acord”, “NU am facut asta pana acum si nici nu am s-o fac”. In final faceam in asa fel incat sa nu zic nu si totusi reuseam sa refuz, dar era un refuz in doi timpi. Doar ca sa nu zic NU. Simteam ca refuzul meu categoric l-ar face nefericit pe cel venit sa ceara ceva. Imi imaginam ca toata lumea e ca mine si ca nimeni nu ti-ar cere ceva absurd, ticalos, caraghios sau ca nimeni nu ar cere ceva cuiva daca nu ar fi foarte important pentru el. In timp, mi-am dat seama ca multi dintre cei din jurul meu imi cereau lucruri pe care ei nu le-ar fi acceptat daca ar fi fost in locul meu. Cereau cate ceva din lene. Din comoditate. Din dezinteres. Din rasfat.

Erau si situatii de genul “vrei sa mergi la spectacolul cutare ? eu am luat bilet dar nu mai pot merge ..”. Si acolo mi-era greu sa zic NU. “Vrei un pic de prajitura?” Da, ziceam eu, desi tineam dieta. Mi se parea ca NU este un cuvant care raneste, loveste, ca refuzul doare mai mult sau mai putin.

Uitandu-ma in urma realizez ca era un semn de slabiciune. Intre timp, am invatat suficiente lucruri despre oameni si viata, si despre mine, incat sa pot spune NU.

Am exersat intai cu agentii de vanzari. Mai ales cu cei de la Zepter. Apoi cu agentii de asigurari. Apoi cu cei de la Pagini Aurii. In fine, cu toate categoriile de salesmani sacaitori si agresivi (nu vreau sa jignesc pe nimeni, stiu ca asa trebuie sa fie). Si apoi si cu cei dragi si apropiati, daca era cazul. Am spus "NU" de cate ori am simtit ca trebuie sa fac asta. Si a mers. Acum ma consider mult mai sincera si onesta in dialogul meu cu ceilalti, chiar daca ei probabil ar fi preferat sa nu ma schimb ...

Precizari necesare

Nu, n-am uitat ca mi-am facut un blog. Nici ca ar trebui sa scriu in el ceva, odata ce l-am facut. Insa la gandul ca blogul meu este (foarte) necunoscut, neaccesat, nevizitat (saracu' de el) - si asta si pentru ca inca nu mi-am propus sa fac ceva in sensul asta - imi permit luxul sa scriu rar, atunci cand am inspiratie sau cand imi vine in minte o tema interesanta.

Asadar, pentru aceia dintre voi care - prieteni dragi, va multumesc :) - mai intrati din cand cand in cand pe aici sa vedeti ce s-a mai intamplat, declar sus si tare si raspicat: blogul acesta nu a fost parasit ba, din contra, in 2010 va fi plin de ganduri si de povestiri care mai de care mai placut surprinzatoare.

So,"the best is yet to come".

Un an de nota 10

Si a trecut pana si Revelionul. Si mai mult ca oricand m-am gandit la semnificatia lui. Mi-am dat seama dintr-odata ca petrecem si ne distram ca sa nu simtim tristetea unui sfarsit. Unda de regret - din ce in ce mai profunda pe masura ce trec anii - pe care o ai in fata unui sfarsit. Fie ca este un an, un anotimp, o luna, un weekend. O zi. Regretul ca ceva ramane in urma. Ceva despre care stii totul, ceva despre care poti vorbi, il poti compara cu altceva, ceva care nu are nimic necunoscut. Trecut. Te simti confortabil gandindu-te la trecut. Mai ales ca poti alege sa te gandesti numai la momentele frumoase cu adevarat. Poti fi selectiv. Lasam deoparte raul si uratul si ne cufundam in momentele frumoase traite de-a lungul anului ce-a trecut.

Asta nu poti face cand vine vorba de viitor. Viitorul este acolo undeva si noi nu stim mai nimic despre el. Cum va fi anul asta? Ce va aduce? Cum vom fi noi la sfarsitul lui? Vom fi la fel ca acum, la inceput? Sau va fi si mai bine ...

Sa fim optimisti. Se spune ca de noi si de gandirea noastra depinde in mare masura felul in care ne vom simti si vom trai. Va doresc ca in acest an sa puteti influenta in bine toate lucrurile care urmeaza sa vi se intample. Daca va este scris sa alegeti ceva, sa faceti intotdeaua alegerea cea mai buna. Daca va este scris sa plangeti, sa fie lacrimi de fericire. Daca va este dat sa pierdeti ceva sa castigati imediat altceva de mare pret pentru voi.

Sa aveti un an minunat!