Trezirea de dimineata

Cu vreo ora inainte sa sune ceasul mijesc ochii si caut spre geam sa vad: e lumina afara? O dara galbuie pe perdea imi arata clar ca pot sa ma linistesc, felinarele sunt inca aprinse. Nu ma obosesc sa ma uit la ceas, oricum va suna. Adorm fericita si suna. Suna fix cand visele sunt mai colorate, eu in vise mai zglobie, mai tanara si cu parul mai lung, perna mai moale si patura mai calduroasa ca oricand. Intind mana si il opresc inciudata. “Mai stau un pic” imi zic. Si atunci incepe. Ce incepe? Pai incepe lupta cu constiinta. Fix in momentul in care ma bantuie gandul sa bag o scuza super credibila ca sa nu ajung la birou la prima ora. Sau sa nu ma duc deloc.

Binenteles ca imi trec prin minte de la cele mai patetice motive pana la cele mai sobre si fara putinta de tagada. Ma gandesc cu ochii inchisi. Raceala – stare ingrozitoare, muci, ochi plansi, voce guturala “sefu, ma tem sa vin la birou ...daca am luat H1N1?”. Pentru o clipa ma imaginez si ma simt chiar bolnava. Stau la caldurica, ma cuibaresc si mai tare in domnul cu care impart patul de o vesnicie, domnul e cald si ma imbratiseaza in somn, e bine, perna e moale, adorm. Ceasul suna din nou, ii dau iar snooze, you know… Mintea incalcita de somn isi reia activitatea. O alta scuza, sa vedem, parca e prea trasa de par asta cu raceala....O problema de rezolvat la banca, cu creditul, am primit un telefon, “stimata doamna va rugam sa treceti pe la noi de urgenta trebuie sa va ..” Sa va ce? Sa va ce, sa va ce, caut infrigurata un motiv si constat ca nu au ce sa imi. Sau nu stiu eu daca asa ceva se practica. Iar. Iar suna ceasul, ii dau in cap, de data asta il opresc si imi zic, gata lasa scuzele, colega ta saraca te-a rugat sa o ajuti azi, hai nu fi, mergi la servici si gata. «Numai cinci minute » vine raspunsul. Din momentul asta stiu clar ca am intarziat, tai iar – in minte – de pe lista micul dejun, cafeaua (nu, nu toata, jumate din ea, restul o beau in picioare langa usa imbracata in palton si cu manusile in maini) si pachetelul pentru pauza de pranz. Dar mai e pana la momentul ala, deocamdata trebuie, TREBUIE sa ma dau jos din pat – uite si vecinul de deasupra se da, patul ii scartie, i se aud pasii indreptandu-se spre baie, apoi si alte zgomote, nu insistam – pentru ca e foooarte tarziu. Revenirea la pozitia verticala nu e simpla deloc, in cap am o capita de par in care pot sa-si faca cuib vreo 3 vrabii grase, ochii sunt umflati de parca cineva mi-ar fi aruncat un pumn de sare-n fata si limba e lipita de cerul gurii. Si suna telefonul. Ma uit la el stupefiata. E ora 7:30 fratilor, ati innebunit?! Nu disting bine ce scrie pe ecran, clipesc ca soarecele din malai sa dau la o parte sarea. Raspund si zic alo, da, sau asa gandesc cel putin nu stiu daca s-a dezlipit limba de cerul gurii.

La telefon e colega mea care, cu o voce ragusita, ma roaga sa ii transmit eu sefului ca nu vine azi ca a racit si e frica sa nu fi luat gripa porcina.

Dimineata de noiembrie

Un alt inceput de saptamana. O alta saptamana care va trece cat ai clipi.
Azi dimineata am avut parte de un peisaj superb de toamna tarzie. Peste griul diminetii de noiembrie si de luni, se asternusera frunze galben aurii. Si sus, in aer si in pomi, si jos, pe trotuar, imi colorau optimist dimineata rece ce avea miros de frunzis putred amestecat cu miros de zacusca venit de prin case.

In mod straniu era liniste. O liniste cu care auzul meu de bucuresteanca nu mai este obisnuit. O liniste nefireasca, asa ca in vremurile copilariei mele, cand pe strada noastra trecea o masina pe zi. Sau linistea aia de toamna – iarna, pe care o simti si o “auzi” si pe la tara, linistea care iti aduce aminte ca toate activitatile s-au mutat in casa, ca oamenii goniti de frig au parasit curtile, strazile, ulitele si stau la caldura sobei. Si mananca dulceata de gutui aromata cu frunze de indrusaim. Sau mere coapte cu miere si scortisoara. Sau fierb zacusti si le pun in borcane frumoase pe rafturile camarii. Si poate dorm la caldura visand tot ce e mai frumos .. sau dimpotriva.

Mergeam pe strada si ma gandeam la toate astea, imi imaginam povesti din spatele zidurilor cenusii sau proaspat zugravite ale caselor. Cate un catel sarguincios se repezea sa-mi latre-n ureche itindu-se dupa zabrelele gardurilor, catarat pe te miri ce ca sa fie mai eficient.

Unele ferestre aveau storuri de lemn grele, ca niste pleoape batrane, inchise parca de ani de zile. Altele aveau perdele luminoase date in laturi si luminile aprinse ca pentru o petrecere. Tot frigul de-afara se incalzea cand ma uitam spre ferestrele astea. Simteam valuri de caldura venind inspre trotuar. Caldura de camin. De stofe, covoare groase, perne moi si pături pufoase. De cafea aburind in ibric, de becuri si lustre aprinse, de mancare gustoasa bolborosind in cuptor, de televizor mergand in gol, de calorifer sau soba.

Era placut. Eram eu cu strada si frigul si frunzele galbene pe de-o parte si casele cu caldura si lumina si aromele de cealalta parte. Ca intr-un joc. Probabil, undeva, in spatele zidurilor cineva se uita in strada.

Amintiri de vara pentru o zi de toamna

Dimineata cu ploaie, vant rece si peisaj de toamna. Galbenul auriu al copacilor s-a mutat pe asfaltul ud .. si lumea paseste grabita si nepasatoare pe covorul natural. In casa e cald si bine si la radio canta o melodie care imi aduce aminte de concediul din Toscana. Inchid ochii si sunt acolo intr-o clipa..

De oriunde te-ai uita, peisajul este tipic toscanez. La Prodaia, pensiunea agroturistica la care stam, e inconjurata de maslini, pe campurile ce o marginesc se itesc faimosii pini ai Toscanei iar in spatele casei de oaspeti se ridica zidurile unei manastiri vechi transformate acum in azil pentru batrani. Giancarlo si sotia lui sunt primitori, el are in jur de 60 si ceva de ani, poarta ochelari fumurii, e inalt, ragusit si rade foarte prietenos. Stam cu el la lumina stelelor si a lumanarilor in prima seara si la un pahar de vin rosu discutam cu placere despre tarile noastre. Stie destule despre Romania – fiul lui e un fel de ambasador UNESCO in Romania si Bulgaria - si isi doreste sa vada manastirile din Moldova. Sotia lui este la fel de placuta, genul intelectual cu radacini mic-burgheze. Suntem primii lor oaspeti din Romania.

Avem un apartament superb, decorat cu mult bun gust. Mobilierul, perdelele, obloanele din lemn, zugraveala totul este clasic, poti sa iti imaginezi ca te-ai intors in timp, in perioada interbelica. Numai televizorul si frigiderul din bucataria cocheta iti amintesc ca esti undeva in secolul 21.

Ambitiile noastre sunt mari. Vrem sa vedem vreo 8-10 orase in 6 zile. Si reusim sa vedem cam tot ce ne-am propus, chiar daca asta inseamna ore bune de condus masina si plimbari indelungi in soarele Toscanei, mai fierbinte ca niciodata. Temperaturile sunt ingrozitoare (38 de grade) aerul tremura de fierbinteala, strazile sunt, la orele amiezii, pustii de turistii care se retrag in restaurante la racoarea aerului conditionat. Vizitam pe rand San Gimignano – absolut uimitoare asemanarea celor doua turnuri cu gemenii din NY – Colle Val d’Elsa (un pic pustiu si mai putin impresionant decat altele), Pienza, Cortona (superb si atat de vechi, ca o bijuterie de tezaur) Montalcino, Montepulciano (de neuitat, cea mai fierbinte zi, prima degustare de vin – celebru! din viata mea si de ulei de masline artizanal). Arrezzo, superb, mult peste asteptari si marcat de amintirea unui pranz cu ribollita, celebra supa toscaneza, intr-o tratttoria tipica, incantatoare. Apoi Insula Elba, cu Portoferraio, cu marea cu tarmul ei cu pietre albe si lucioase si trecerea cu bacul (impresionant prin dimensiuni dar si aspect), gustul calamarilor prajiti deliciosi si vinul la carafa. Zilele noastre de nastere le sarbatorim intr-un mic si cochet resturant din Costafabbri (mica asezare de la marginea Sienei in care se afla La Prodaia) cu ai carui proprietari ne imprietenim in cele patru seri petrecute acolo. Aici gustam prima oara celebrii « pici » toscanezi si ii gasim deliciosi. Siena ocupa in calatoriile noastre un loc aparte; revenim aici de mai multe ori – stam practic la periferia ei – pentru ca e un oras superb. Concediul este perfect, putin cam alert ritmul in care cutreieram prin Toscana, insa frumusetea locurilor si aerul atat de special al Italiei compenseaza mult acest neajuns.

Intoarcerea in tara este grea, obositoare, oprirea in Verona ne scoate din ritm (iarasi masa copioasa, cu bruschette de tot felul, prajituri si inghetata) astfel ca nu reusim sa ajungem in aceeasi zi decat aproape de Graz si sa innoptam la un motel (scump, dar foooarte dragut) pe autostrada. A doua zi, facem 1,100 de km si ajungem acasa foarte tarziu, la 4 dimineata, dupa un drum de noapte infiorator pe Valea Oltului si pe autostrada Pitesti-Bucuresti, foarte aglomerata contrar asteptarilor. Dar in final, ramane amintirea unei vacante superbe, cu soare fierbinte, peisaj de vis, orase de poveste, altfel spus vesnic incantatoarea Italie.

Amintiri numai bune pentru o zi de toamna ploioasa si rece.