Sulina, din nou.

Desi iubesc orasul asta tocmai pentru felul in care a ramas incremenit in trecut pentru mult timp, de data asta nu am apucat sa ma plimb prin el decat foarte putin. M-a chemat marea dulce de Sulina, plaja larga, curata si linistita, soarele arzator si mirosul de chefal la gratar si hamsii prajite cu mujdei ce vine dinspre terasa cu umbrele de stuf de pe plaja. Am zacut ca o soparla - e adevarat ca sub umbrela, era cod de radiatii :P - si m-am simtit atat de rupta de stresul obisnuit incat mi s-a parut ca am trait cate trei zile intr-una singura. Nici macar tantarii care au fost de data asta mai multi si mai agresivi ca oricand nu m-au deranjat.

M-au deranjat insa soferii care vin si chiar parcheaza aproape pe plaja desi e o parcare unde ar trebui sa se opreasca. M-au deranjat si pentru ca circula cu mare viteza pe drumurile pustii si pline de colb ce duc spre plaja, ridicand un praf de nu se mai vede om cu persoana. Ma intristeaza ca fata de anul 2006 cand am fost prima oara acolo si erau vreo trei - patru masini in toata Sulina acum le vezi la tot pasul. Dar asta e. O sa continui sa ma intorc la ea mereu pana se va transforma - ca si Vama Veche - in altceva.

Si voi lasa pozele sa vorbeasca pentru ca nu prea am cuvinte sa descriu cum e la mare (si) la Sulina. Este o stare anume pe care o capeti cand esti acolo. Mergeti sa vedeti. Dar va rog eu, lasati-va masinile la Tulcea!

In drum spre Sulina

Terasa cu stuf, chefal si hamsii

Plaja, la 11 dimineata

Marea albastra. Si dulce. Si calda ..

Nisip fierbinte

Relaxare totala

Pontonul din lemn, nou construit

Si Delta

Nemarginita

Intoarcerea la Tulcea. Cu rapida :(

In Delta Dunarii

Revin in Delta Dunarii mereu cu aceeasi placere. Simt inca de pe drumul aproape pustiu si pierdut printre coline blande ce leaga Harsova de Tulcea – drum pe care nu-l gasesc cu nimic mai prejos decat drumurile din Toscana cu peisajul lor de vis – simt asadar delta, cu fosnetul ei de stuf si trestie. Cu falfaitul aripilor de pelican ce taie cerul albastru si darele lasate pe apa de ratele sperioase. Vad cu placere dinainte, cu ochii mintii, drumul prafuit ce duce din Sulina spre mare prin dreptul cimitirului vechi unde sunt ingropate legende de demult, cu pirati si capitani de vas de pe meleaguri indepartate. Plaja larga si pustie in prag de toamna cu o terasa inca deschisa unde poti manca hamsii cu cartofi prajiti sau chefal la gratar.

De data asta insa, am experimentat ceva nou. Grindul Letea. Drumul din Sulina pana in satul Letea l-am facut in vreo o ora cu o barca cu motor. Aproape de destinatie am intrat pe un canal ingust si marginit de salcii pletoase sub care odihneau lotcile leganate de valuri si in scurt timp am zarit turlele argintii ale unei biserici. Gazda noastra ne astepta pe mal insotita de un catel prietenos, un pui de cocker caruia ii fluturau urechile in timp ce topaia si sarea pe langa noi. Am lasat barca ancorata la mal si am pornit pe jos prin nisipul fin, catre casa gazdei. Drumul ne-a dus pe langa case surprinzator de cochete, vopsite proaspat in alb si albastru intens si cu gradini pline de flori. In curtea gazdei noastre ne astepta sub umbra unui dud batran o masa lunga acoperita cu musama vesela, inflorata. Si bucatele au inceput sa vina: traditionalul bors pescaresc din care se mananca intai bucatile de peste, alaturi de cartofi fierti (doamne, ce cartofi cresc in nisipul din delta dunarii !) stropite cu mujdei-crema mestesugit facut (si dupa care n-a suferit nimeni de diskinezie biliara!). Si a venit apoi zeama, concentrata si acrisoara, tocmai buna sa stinga mujdeiul. Si cand credeam ca ne pocnesc burtile, au intrat in scena vreo 4 platouri pline ochi cu chiftelute de peste in sos de rosii si ardei kapia, cu castraveti acri de vara, langa ele. Ne-am vaicarit un pic si am mancat ca pe seminte vreo 10 chiftelute de persoana. Si cand parea ca numai spritul rece de Recas mai intra in stomacele noastre ce stateau sa plesneasca, gazda noastra a pus pe masa triumfatoare, o tava de crap la protap. Crapul la protap se coace in cuptor, despicat pe burta si asezat pe spate cu tot cu solzi, pe un pat de sare grunjoasa, stropit cu vin, rosii si iar ceva ardei rosu. Corul de vaicareli care a urmat la vederea protapului s-a stins repede cand toti ne-am repezit sa luam cate o bucata si se ne indopam cu pofta, oau ce crocanta coaja si ce dulce carne ! Nici n-am apucat sa inghitim ultima imbucatura si sa ne tragem sufletul ca pe masa au aparut cafele si doua platouri mari cu placinte. Ei bine, placinta cu branza, ca placinta cu branza, dar ce ne-a pus capac cu totul, caci am mancat ca disperatii si chiar n-as putea sa spun unde a intrat tot platoul, a fost placinta cu gutui! Gutuile dulci cursesera prin crapaturile aluatului si se caramelizasera la caldura din cuptor ... mai este ceva de adaugat?

Dupa ospat, fiul gazdei ne-a poftit sa ne urcam in caruta trasa de doi caluti ca sa ne poarte spre padurea Letea. Cine nu stie ce este deosebit cu aceasta padure – cum n-am stiut nici eu pana acum ceva timp – poate citi pe http://www.wikipedia.ro/

Si experienta a fost cu adevarat unica. Sa mergi printr-o padure prin nisip plin de scoici, sa vezi liane si stejari batrani de 700 de ani, sa intalnesti cai salbatici si tauri si sa te pomenesti in luminisuri care au dune de nisip in loc de poienite de iarba – este o experienta rara. Am plecat din Letea cu senzatia ca am trait una dintre cele mai frumoase si inedite zile din viata noastra; taramul acela cu aer curat unde timpul parca curge mai incet, un taram rupt de lumea cotidiana si de agitatia de zi cu zi, ne-a lasat senzatia ca am calatorit undeva, inapoi in timp. Si ce minunat a fost.