Ora 8.20 dimineata. Ma indrept spre metrou ca in fiecare dimineata la ora asta si pe masura ce ma apropii de statie zeci de oameni din toate directiile mi se alatura; umar la umar inaintam, coboram scara lunga - eu cu multa grija, am un cosmar in care eu cad pe scari si in rostogolire imi rup o mana sau un picior - altii topaind, coborand trepte din doua in doua, deh tineretea. Mirosul inconfundabil al metroului se insinueaza odata cu vantul puternic ce incearca sa ne smulga hainele de pe noi - e clar s-au intersectat doua trenuri in statie - ne ravaseste parul proaspat aranjat (noua, domnitelor, hmm, rectific, poate si domnilor) si ne face sa intram caraghios spre aparatele de taxat, cu pieptul inainte si luptandu-ne cu curentii puternici de aer. Asteptam rabdatori sa ne vina randul, tacanitul cartelelor introduse in aparat combinat cu rotirea seaca a barelor ce permit accesul in statie e deja un zgomot familiar.
Trecem de aparate. Unii dintre noi verifica cu coada ochiului daca "s-a bagat" ziarul Ring sau Compact - whatever. Daca da, se creeaza o mica busculada, in trecere toti intind mana grabiti spre teancul de ziare " pardon, poftiti va rog, multumesc" - in final toata lumea multumita.
Coboram scara cu pas de defilare, in ritm sacadat si egal, accentuat de tocurile domnitelor ce pasesc cu grija sa nu alunece pe gresia treptelor. Ma uit in jur si iar constat ca sunt mai multe femei decat barbati. Sa fie oare din cauza faptului sa sunt mai multi barbati care merg cu masina decat femei? Posibil. Ajungem pe peron si grupul compact de pe scari se rareste pe masura ce inaintez spre vagonul din fata. Fiecare se plaseaza strategic cam in dreptul usii care ii va lasa cat mai aproape de scara ce-i duce la suprafata. Ma uit la cele doua cadrane din capatul peronului ce indica timpul scurs de la plecarea ultimului tren si ora. A trecut un minut si douazeci de secunde si peronul e plin de parca ar fi trecut o jumatate de ora. Deh, ora de varf.
Ma uit pe monitoarele suspendate de-a lungul peronului unde se deruleaza in tacere imagini colorate cu cele mai frumoase insule din lume. E buna treaba asta, timpul trece mai usor. O pala de vant racoros cu miros de cauciuc si plastic ravaseste ziarele deschise ale celor ce-asteapta. Vine. Se aude si un scrasnet indepartat, de parca cineva ar lucra la polizor, undeva in departare. Pala de vant se transforma intr-un curent de aer si directia din care vine trenul se lumineaza usor. Lumea care sta pe scaunele de asteptare se ridica. Ma uit la ceas. Au trecut 3 minute si 40 de secunde la plecarea ultimului tren. Trenul intra in statie parca rostogolindu-se de la mare inaltime si franeaza usor; se opreste. Dupa o scurta ezitare, se activeaza cu un tiuit butoanele de la care poti deschide usile. Lumea dinauntrul trenului iese (putina) in timp ce cei din statie asteapta rabdatori sa poata intra. Intru si eu. Caut un loc in picioare in fata scaunelor. Nu imi place sa stau in usa sau la burduf. "Atentie, se inchid usile" spune vocea placuta din difuzor si beculetele rosii de deasupra usilor clipesc a avertisment. Trenul porneste cu un zvac. Un tanar tuciuriu, cu maieu mulat perfect pe abdomen si cu bratele ca popeye marinarul se dezechilibreaza si aproape ca pica peste o tanara blonda si scunda.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu