Vara asta fierbinte imi aminteste de o escapada de weekend petrecuta anul trecut prin august. Si imi face asa o pofta sa repet experienta! ...
Intr-o duminica de august am propus alor mei o mica escapada la Giurgiu, asta dupa ce citisem in Time Out ca se poate manca un minunat peste proaspat pe malul Dunarii.
Incursiunea de cateva ore s-a dovedit a fi o idee foarte buna. Cu toata caldura. Drumul pana la Giurgiu – strabatut lejer si fara graba in trei sferturi de ora – era pustiu. Cum dealtfel era si orasul care ne-a intampinat cu un aspect de oras pustiit de caldura ce parea abandonat in urma cine stie carei intamplari neasteptate. Totul era incremenit, pe strazi nu era nici tipenie de om iar putinele masini pe care le intalneam erau in majoritatea lor tot din Bucuresti.
Am oprit – dupa indicatiile GPS-ului acolo unde am crezut ca suntem foarte aproape de port; eram de fapt in Piata Ceasornicarului (un turn vechi cu ceas inconjurat de blocuri ceausiste, oribile) intr-un fel de centru al orasului. Portul – cum aveam sa constatam intreband angajatii unui bar – era mult mai departe. Ne-am urcat din nou in masina si am plecat. In drum, am trecut pe langa santierul naval Giurgiu, o darapanatura ce cu greu mai amintea de activitatea care trebuie sa se fi desfasurat aici in trecut. In fata, la strada, o cladire la fel de cazuta, purta cu mandrie demna de vremurile de mult apuse, stema Republicii Socialiste Romania prilej cu care ne-am amuzat ca de o ciudatenie pe cate altfel o vedeam mult prea des inainte si pe care memoria o inchisese undeva in adancurile arhivei cu amintiri. Am trecut si pe langa zona libera si brusc, dupa o curba, ne-a aparut in fata Dunarea si cateva vapoare ancorate la tarm. Imediat am zarit si cladirea restaurantului Perla, pe care dealtfel il cautam. Pe strada marginita de cheul Dunarii era la fel de pustiu ca in tot orasul.
Cand am coborat din masina, a fost ca si cum am fi intrat intr-un cuptor. Aerul tremura de fierbinteala si totul parea incremenit si pustiu. Atmosfera s-a animat un pic odata cu aparitia unei masini. Undeva infundat se auzea muzica de petrecere cu clarinet si orga, specifica nuntilor de provincie. In timp ce ne indreptam spre restaurant - unde vazusem cu placere ca se putea sta pe o terasa umbrita de tei batrani si umbrosi - din masina ce aparuse in peisaj au coborat doi tineri imbracati festiv, cu flori si cadouri in brate. In momentul urmator, usa restaurantului s-a deschis iar in strada au navalit acordurile muzicale pana atunci innabusite. Ne-am panicat un pic, crezand ca restaurantul ar putea fi inchis pentru nunta, insa salonul in cauza parea sa fie separat de locul vizat de noi. Totul s-a lamurit cand am intrat pe terasa si am constatat ca inauntru era inchiriat pentru nunta iar terasa era pentru clientii obisnuiti.
Ne-am uitat dupa locuri; cele mai bune pareau sa fie cele cu vedere la Dunare dar erau toate ocupate. Am gasit insa o masa intr-un colt al terasei, de unde eu vedeam totusi o felie de Dunare si chiar un vas frumos colorat in albastru ancorat la mal. Atmosfera era perfecta, mai mult decat imi imaginasem. Terasa era plina de lume, chelnerii forfoteau cu sticle de vin si bere brumate, de la gheata, gratarul sfaraia si mai presus de toate mirosea al naibii de bine a peste proaspat, bors de peste si a saramura si mujdei. Peste toate pluteau acordurile formatiei care in asteptarea nuntasilor isi acorda instrumentele si cantau scurte partituri de proba. Soarele arzator era filtrat – in locurile unde umbra copacilor nu ajungea – de umbrele mari, albe, din panza groasa. Din cand in cand, din cladirea mica si varuita in alb langa care stateam, si care ne-am dat seama mai tarziu, era o bucatarie de vara de unde veneau toate mirosurile apetisante pe care le simteam, veneau pale fierbinti de caldura si fum de gratar.
Era vara fierbinte, terasa de carciuma de port, peste proaspat si vin rece, umbra de tei batrani si miros de gratar, aer tremurand de fierbinteala, Dunarea si vapoarele ancorate la mal, era perfect pentru o dupa amiza de august petrecuta cu cei dragi.
Am plecat multumiti si cu promisiunea ca sigur vom reveni. Inainte sa pornim spre Bucuresti am facut un popas la barul din piata ceasornicarului unde ne-am delectat cu o inghetata buna in interior unde aerul conditionat foarte rece si muzica de blues ne-a inviorat dupa caldura molesitoare de pe terasa restaurantului.
Intr-o duminica de august am propus alor mei o mica escapada la Giurgiu, asta dupa ce citisem in Time Out ca se poate manca un minunat peste proaspat pe malul Dunarii.
Incursiunea de cateva ore s-a dovedit a fi o idee foarte buna. Cu toata caldura. Drumul pana la Giurgiu – strabatut lejer si fara graba in trei sferturi de ora – era pustiu. Cum dealtfel era si orasul care ne-a intampinat cu un aspect de oras pustiit de caldura ce parea abandonat in urma cine stie carei intamplari neasteptate. Totul era incremenit, pe strazi nu era nici tipenie de om iar putinele masini pe care le intalneam erau in majoritatea lor tot din Bucuresti.
Am oprit – dupa indicatiile GPS-ului acolo unde am crezut ca suntem foarte aproape de port; eram de fapt in Piata Ceasornicarului (un turn vechi cu ceas inconjurat de blocuri ceausiste, oribile) intr-un fel de centru al orasului. Portul – cum aveam sa constatam intreband angajatii unui bar – era mult mai departe. Ne-am urcat din nou in masina si am plecat. In drum, am trecut pe langa santierul naval Giurgiu, o darapanatura ce cu greu mai amintea de activitatea care trebuie sa se fi desfasurat aici in trecut. In fata, la strada, o cladire la fel de cazuta, purta cu mandrie demna de vremurile de mult apuse, stema Republicii Socialiste Romania prilej cu care ne-am amuzat ca de o ciudatenie pe cate altfel o vedeam mult prea des inainte si pe care memoria o inchisese undeva in adancurile arhivei cu amintiri. Am trecut si pe langa zona libera si brusc, dupa o curba, ne-a aparut in fata Dunarea si cateva vapoare ancorate la tarm. Imediat am zarit si cladirea restaurantului Perla, pe care dealtfel il cautam. Pe strada marginita de cheul Dunarii era la fel de pustiu ca in tot orasul.
Cand am coborat din masina, a fost ca si cum am fi intrat intr-un cuptor. Aerul tremura de fierbinteala si totul parea incremenit si pustiu. Atmosfera s-a animat un pic odata cu aparitia unei masini. Undeva infundat se auzea muzica de petrecere cu clarinet si orga, specifica nuntilor de provincie. In timp ce ne indreptam spre restaurant - unde vazusem cu placere ca se putea sta pe o terasa umbrita de tei batrani si umbrosi - din masina ce aparuse in peisaj au coborat doi tineri imbracati festiv, cu flori si cadouri in brate. In momentul urmator, usa restaurantului s-a deschis iar in strada au navalit acordurile muzicale pana atunci innabusite. Ne-am panicat un pic, crezand ca restaurantul ar putea fi inchis pentru nunta, insa salonul in cauza parea sa fie separat de locul vizat de noi. Totul s-a lamurit cand am intrat pe terasa si am constatat ca inauntru era inchiriat pentru nunta iar terasa era pentru clientii obisnuiti.
Ne-am uitat dupa locuri; cele mai bune pareau sa fie cele cu vedere la Dunare dar erau toate ocupate. Am gasit insa o masa intr-un colt al terasei, de unde eu vedeam totusi o felie de Dunare si chiar un vas frumos colorat in albastru ancorat la mal. Atmosfera era perfecta, mai mult decat imi imaginasem. Terasa era plina de lume, chelnerii forfoteau cu sticle de vin si bere brumate, de la gheata, gratarul sfaraia si mai presus de toate mirosea al naibii de bine a peste proaspat, bors de peste si a saramura si mujdei. Peste toate pluteau acordurile formatiei care in asteptarea nuntasilor isi acorda instrumentele si cantau scurte partituri de proba. Soarele arzator era filtrat – in locurile unde umbra copacilor nu ajungea – de umbrele mari, albe, din panza groasa. Din cand in cand, din cladirea mica si varuita in alb langa care stateam, si care ne-am dat seama mai tarziu, era o bucatarie de vara de unde veneau toate mirosurile apetisante pe care le simteam, veneau pale fierbinti de caldura si fum de gratar.
Era vara fierbinte, terasa de carciuma de port, peste proaspat si vin rece, umbra de tei batrani si miros de gratar, aer tremurand de fierbinteala, Dunarea si vapoarele ancorate la mal, era perfect pentru o dupa amiza de august petrecuta cu cei dragi.
Am plecat multumiti si cu promisiunea ca sigur vom reveni. Inainte sa pornim spre Bucuresti am facut un popas la barul din piata ceasornicarului unde ne-am delectat cu o inghetata buna in interior unde aerul conditionat foarte rece si muzica de blues ne-a inviorat dupa caldura molesitoare de pe terasa restaurantului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu