Trezirea de dimineata

Cu vreo ora inainte sa sune ceasul mijesc ochii si caut spre geam sa vad: e lumina afara? O dara galbuie pe perdea imi arata clar ca pot sa ma linistesc, felinarele sunt inca aprinse. Nu ma obosesc sa ma uit la ceas, oricum va suna. Adorm fericita si suna. Suna fix cand visele sunt mai colorate, eu in vise mai zglobie, mai tanara si cu parul mai lung, perna mai moale si patura mai calduroasa ca oricand. Intind mana si il opresc inciudata. “Mai stau un pic” imi zic. Si atunci incepe. Ce incepe? Pai incepe lupta cu constiinta. Fix in momentul in care ma bantuie gandul sa bag o scuza super credibila ca sa nu ajung la birou la prima ora. Sau sa nu ma duc deloc.

Binenteles ca imi trec prin minte de la cele mai patetice motive pana la cele mai sobre si fara putinta de tagada. Ma gandesc cu ochii inchisi. Raceala – stare ingrozitoare, muci, ochi plansi, voce guturala “sefu, ma tem sa vin la birou ...daca am luat H1N1?”. Pentru o clipa ma imaginez si ma simt chiar bolnava. Stau la caldurica, ma cuibaresc si mai tare in domnul cu care impart patul de o vesnicie, domnul e cald si ma imbratiseaza in somn, e bine, perna e moale, adorm. Ceasul suna din nou, ii dau iar snooze, you know… Mintea incalcita de somn isi reia activitatea. O alta scuza, sa vedem, parca e prea trasa de par asta cu raceala....O problema de rezolvat la banca, cu creditul, am primit un telefon, “stimata doamna va rugam sa treceti pe la noi de urgenta trebuie sa va ..” Sa va ce? Sa va ce, sa va ce, caut infrigurata un motiv si constat ca nu au ce sa imi. Sau nu stiu eu daca asa ceva se practica. Iar. Iar suna ceasul, ii dau in cap, de data asta il opresc si imi zic, gata lasa scuzele, colega ta saraca te-a rugat sa o ajuti azi, hai nu fi, mergi la servici si gata. «Numai cinci minute » vine raspunsul. Din momentul asta stiu clar ca am intarziat, tai iar – in minte – de pe lista micul dejun, cafeaua (nu, nu toata, jumate din ea, restul o beau in picioare langa usa imbracata in palton si cu manusile in maini) si pachetelul pentru pauza de pranz. Dar mai e pana la momentul ala, deocamdata trebuie, TREBUIE sa ma dau jos din pat – uite si vecinul de deasupra se da, patul ii scartie, i se aud pasii indreptandu-se spre baie, apoi si alte zgomote, nu insistam – pentru ca e foooarte tarziu. Revenirea la pozitia verticala nu e simpla deloc, in cap am o capita de par in care pot sa-si faca cuib vreo 3 vrabii grase, ochii sunt umflati de parca cineva mi-ar fi aruncat un pumn de sare-n fata si limba e lipita de cerul gurii. Si suna telefonul. Ma uit la el stupefiata. E ora 7:30 fratilor, ati innebunit?! Nu disting bine ce scrie pe ecran, clipesc ca soarecele din malai sa dau la o parte sarea. Raspund si zic alo, da, sau asa gandesc cel putin nu stiu daca s-a dezlipit limba de cerul gurii.

La telefon e colega mea care, cu o voce ragusita, ma roaga sa ii transmit eu sefului ca nu vine azi ca a racit si e frica sa nu fi luat gripa porcina.